luni, 2 noiembrie 2009

Din ciclul povestiri pentru si despre copii

Când am tocmit prieteşug cu Veselia !



De câteva zile m-am dat în bun prieteșug cu Veselia.O simt acolo înfiptă în sufletul meu, pitită după un vrej uscat de Năduf ,pusă mereu la sfadă și hârjoană cu mine.Dar uite cum s-a întâmplat:
M-a așteptat într-o dimineață cumincioară pe marginea geamului până soarele mi-a alintat genele,și m-a pupat voinicește pe obrajii mijiți de sub marginea păturii.Când a văzut că am făcut ochii mari,gata... țup ..de pe pervazul ferestrii pe umărul meu gâdilându-mă și picurându-mi în urechi numa' vorbe şugubaţe ,de mi s-au scânteiat ochii a fericire și duhul mi s-a umplut de dulce nectar.Și iacă așa a început ziua cu un boboc mare de bujor în inima mea care se deschide să arate lumii feeria tainică a oricărei zile în care sufletul meu țopăie, sărind într-un picior, minunat de câtă frumusețe nespusă și nepovestită este în lumea asta,și cât de ascunsă vederii în cotloane de inimi stă ea...
Numai un cuget vesel știe tainiţile drumurilor către inima oamenilor iar eu acum cu fiecare povestire vreau să ajung la comorile de frumusețe ale vieții...dar promit că nu am să țin secret drumul cât de greu și opintit ar fi el, și a doua oară am să vă duc și pe voi ținându-vă strașnic de mână să nu vă rătăcesc,dăruindu-vă și vouă cu drag din preaplinul Veseliei mele.
Şi iacătă aşa firul cu povestiri l-am tors cu drag la furca inimii mele, l-am răsucit pe vârtelniţa timpului,şi am pus stative de cuvinte şi amintiri,
ticluind rând cu rând scoarţe si lăicere de ziceri numai bune de gătit casa cea mare a duhului nostru.
Povestirile mele sunt de azi, de ieri ,de maine si din toate vremurile, pentru că unele dintre ele se petrec chiar acum undeva, poate aici lângă mine, poate pretudindenea, într-o firidă a timpului,s-au se pun la cale să ia drumul împlinirii mâine de dimineaţă în casa unui alt copil ,în aducerea aminte a altui adult...




Papuceii năzdrăvani



Lucia era un boţişor de fetiță veselucă și râzătoare la orice chip luminos și-ar fi trimis candelele ochilor către obrăjorul ei, bobocel de trandafir de paisprezece luni Curioasă ,atentă și interesată ,deja descoperise fascinația cărților de basme pentru copii cu frumoasele lor desene.Nănuța ei de peste țări intrând într-o librărie a rămas minunată la atâtea mândrețe de cărți care tronau pe rafturi care mai de care mai năzdravan colorate cu personaje care se umpleau de lumina și duh cum deschideai filă cu filă.Și așa alegând volum cu volum , mângâindu-le și vrăjindu-le cu dragostea ei de carte,pătruzându-le de toată iubirea și dorul ei le-a trimis fetiței să-i fie tainici și devotați prieteni de joacă,de pozne și voioșie.Și așa fost...
Fetița s-a deprins ca în fiece zi după năniţa binecuvântată și masa de dimineață să se răsfețe luându-se la hârjoană cu cărțile alea mari și lucioase din care pagină cu pagină ieșeau niște minunății,dar asta nu oricum !...Doar ce credeți !... toate aveau un ritual zilnic de examinare și delectare.
Așa bunăoară bona Marioara trebuia să așeze în mijlocul sufrageriei o pătură mare, moale și caldă ,așa ca un covor fermecat în care fetița noastră să zboare în lumea tainică a cărților ei așa de oacheş colorate.Apoi trebuia să i le pună în jur toate,toate ,așa multe cum le-a trimis nana și ea să înceapă atentă să le deschidă încet ,una câte una , așa cum degetele ei de fetiță miticuţă puteau, sărind pagini ,dar musai toate cărțile fetei trebuiau aduse acolo pe pătura roșie.Și parcă tot erau puține pentru că Luciei i se părea la inspecție că nu ar fi toate sau nu ar fi destule astea vreo 20 câte i-a trimis nana și atunci revoltată și revendicativă întindea degețelele țipând către biblioteca din hol .
Cu greu o domoleai explicându-i că acelea nu sunt cărțile ei și ca doar acelea de acolo de pe păturică ascund între filele ei pe „Mauu” sau pe „Gagaa...ga” sau pe „Bebe” sau pe „Mama” .Atâta era puterea ei de asimilare și înțelegere a desenelor acelea pline de vrajă în care zilnic musai trebuia să se cufunde ,așa carte cu carte până le deschidea pe toate.Și când ochișorii ei zgâmboiați de atâta curiozitate cădeau pe un desen de pisoi gurița ei cu patru dințișori răcnea cu putere:”Mauu Mauu Mauu ...”,că vezi Doamne parcă pisica gri a casei cu toată noblețea ei de „Albastru de Rusia” s-ar fi ascuns printre foile fildeșii ale cărților ei cu basme.Pălmuţele-i aplaudau de zor a mare fericire ,iar obrăjorul înflorea în cascade de râsete și chiuituri ,că doar uite pisica năzdrăvană ,care cam fie vorba între noi ,nu prea mai avea loc de hodină și siestă prin casă de câtva timp și mai ales de când fetița înaintând tenace de-a bușilea verifica fiece colțisor ,se uita pe sub toate draperiile ,pe sub toate dulăpioarele și mesele ,că biata pisica cu greu mai găsea vreun cotlon fără să fie dibuită de copilă.
Dar vezi dacă nu o găsea prin casă ,mare minune fu pentru Lucia când o găbozdi printre paginile cărților închipuită în fel de fel de culori și ipostaze care mai de care mai şugubaţe. De bună seamă că puterea ei de înțelegere era prea crudă să poată asculta și înțelege poveștile depănate în comoara ei de cărticele,dar atenția și grija îi sporea la fiecare călătorie pe păturica ei fermecată, prin lumea aia de copii, prinți , prințese , balauri și vrăjitoare care însuflețeau ivoriul cărților de povești.Și steluțele din ochișori scânteiau de mare încântare când chipuri de copii îi zâmbeau fericite din paginile acelea mângâiate cu atâta delicatețe de pălmulţele mici și încă neîndemânatice.Deja ea descoperise acolo prieteni pe care îi saluta zgomotos bătând din pălmuțe și strigând a mare veselie: ”Bebe Bebe....”
Cât drag și dor de copiii ascundea inimioara fetiței noastre,care fiind singură la părinți, și prea miticuţă a merge la grădiniță ,aflase ea ca în lumea asta există și alți pitici ca și ea,dar pe ei îi poți vedea ori în cărțile de la nana ,ori acolo la leagăne unde merge ea în fiecare zi,sau prin magazine uneori și pe stradă .Dar cum să jungi la ei?!..cum să mergi așa de-a bușilea ,că este greu și nu ajugi departe,să mergi cu mama de mânuță e destul de dificil că nu știu cum se întâmplă că parcă picioruţele ei călcau cu grijă ,pe vârfuri și din cauza asta tot timpul se temea să nu vie de-a berbeleacul,și așa cam era gata să se răstoarne cu burtica înainte de multe ori dacă nu o prindea mama sau bona repejor.
Cam greu mersul ăsta și culmea nu pricepea cum poate mama să ajungă la ea așa de repede când o prindea zgâlțâind cu amândouă mânuțele draperiile din hol.Off.. Doamne și ce greu ajungea la ele,că doar era mult de furcă să o pândești pe mama că nu e atentă și tu de-a bușilea să fugi repede ,repede să nu te vadă până la ușile din hol ,să te ridici în picioruțe și abia mai pe urmă să prinzi zdravăn cu amândoua mânuţele draperiile grele din mătase, harjonindu-te cu ele și amuzându-te câte de frumos fâlfâie la scuturătura de mânuțe de fetiță..Și nu trecea o minută și mama era lângă ea ,terminându-i zbenguiala şi arătându-i degețelul : „Nu-i voie ,nu-i voie ,fetița nu are voie să tragă de perdele !”...și parcă ce mai putea face!...ridica și ea degeţelul repetând gestul duios al mamei : „Nu .Nu nu-i voie !”
Ei dacă era așa de greu să ajungă repede la perdelele de la geamuri sau la draperiile din ușa sufrageriei,cum putea ea să ajungă la minunățiile cei de copii pe care îi strigă orișiunde îi vede: ”Bebe,Bebe !”... într-un acces de măreață și deplină fericire. Picioruţele îi erau încă nesigure și parcă nu avea destul curaj a se azvârli în lume, doar de mânuță cu cineva mare,ca nu știu cum se făcea : parcă nu putea călca decât pe vârfuri și mersul îi era legănat și nesigur,și talpa ei mică nu voia să se lipească de podea ci aluneca pe vârfuri bălăngănind corpușorul ei .Azi mămica a hotărât să meargă cu fetița la cumpărături și anume să cumpere o pereche de pantofiori pentru Crăciun
Magazinul scânteia de lumină și culoare și peste tot era plin de „Bebe” cu mămicile sau tăticii lor.Doamne ce splendidă încântare ,atâția „ Bebe” la un loc nici în cărțile de pe păturica fermecată nu s-au adunat,nici la leagăne nu a văzut.
Mămica răscolind rafturile veni la fetiță cu o pereche de pantofiori roșii cu fundiță. Numai prințesele din filele cărților de acasă aveau așa pantofiori.Mânuțile ei de copil de paisprezece luni prinse minunea de papucei ,iar ochișorii scânteiau a rugă la mama să îi puie în picioruțe.Mica Cenușăreasă nerăbdătoare aștepta ca mama să încalțe piciorușele cele nărăvașe care nu ascultau să meargă singure și încrezătoare,ci doar de mânuță cu mama.
Pantofiorii roșii de prințesă prinse în goacea lor picioruşele de copilă.Ce mândră suntem !...pălmuţele nu mai contenesc să aplaude a admirație ,cei patru dințișori scânteaiază în balconul obrăjorului .Suntem tare fericită .Și atâția „Bebe”sunt aicea să mă vadă....Uite ca băieţelul acela din capătul culoarului , care este mai măruț cu vreun anișor ca fetița noastră și care rămase mut de curiozitate și admiratie la veselia și fericirea Luciei.
Și pantofiorii roșii cu fundiță erau fermecați !...

Copila sări de pe scăunel ,și tălpuţele ei se lipeau vârtos de podeaua magazinului ținându-i corpușorul dârz și fără bălăngăneli de dans de balerină pe poante. Da !...cu adevarat pantofiorii erau năzdrăvani pentru că într-o clipită au dus-o pe Lucia singură lângă băiețelul care încă privea extaziat fetița gălăgioasă cu pantofiori roșii..Băiețelul subțirel și delicat avea în mânuță o mașinuța roșie și gurița lui mai țocăia așa spre amintirea vremurilor de bebeluș o suzetă oacheșă.Fetița cu pantofiorii fermecați în picioare văzându-se vrednică să meargă singură fără să fie ținută de mânuță de un om mare ,se agăță de gâtul băiețelului în cea mai grațioasă îmbrățișare. Băiețelul cu gingășie îi oferi mașinuța lui roșie așa ,ca prinos de atenție și admirație pentru primii pași făcuți de fetița cu papucei roșii cu fundiță ,ba chiar era pe cale să-i dea și suzeta lui într-o supremă ofrandă de prietenie.
Și uite așa pantofiorii roșii cu fundițe luați de mama pentru Crăciun ,cred ca au fost năzdrăvani ,de fetița noastră cum i-a încălțat a și pornit semeață a umbla singură...ori acum daca stau și mă gândesc bine poate băiețelul o fi fost de vină ,sau poate desenele acelea din cărțile de povești de la nana,unde fetițe și băieței se zbenguiesc ,se săruta și se îmbrățișează.....
Cine stie !...Nu cred că vom afla vreodată !



Scrânciobul cerului



Bogdănel, mititel şi zbenguit ,cucuiat cu coatele pe geamul balconului, scotocea în zbatere de geană cele mai îndepărtate străfunduri ale orizontului.Încovoiat peste balustradă ,nu se mai sătura a se minuna cum poate de tare să i se aprindă sufletul la atâta amar de verdeaţă întronată peste coasta de est a oraşului .Şi cum sta el aşa clipocind din nări a răsfăţ şi râzând copilăros în sinea lui ,o coardă de spaimă i se struni în inimă ...

„ Vaaaaaii ! ..unde-s rândunelele ?”
...unde-s pumnişorii ceia de copii îmbrăcaţi în frac care să hârjoneau chicotind în adăpostul văzduhului ,se zbânţuiau care încotro în încercări bizuite de plutire,şteorlicăind între ei pe sub geamuri, cercuind zarea cu firavă zbatere de aripă?
Undes-s gureşele şi obrăznicăturile care şi-au rânduit generaţii de puişori în gura de aerisire de la cămară,şi care, cum crăpa geană de ziuă, gata, erau la taifas, năzdrăvănie şi voie bună, de musai că te trezeai mort copt,oricât de somnoros ai fi fost,invidios parcă pe atâta sfădăreţ şi pricină de rândunică .
Inima băietelului nostru se făcu mică ,mică ,şi toată susurătura ceea de zâmbet şi mulţumire din suflet se adumbri cu grea tristeţe.Desigur ,doar trebuiau să plece ,...doar el Bogdănel de câte ori nu a pufnit în zori furios că l-a trezit fără vreme veselia şi dănţuiala din peretele casei, giumbuşlucăreala năzbâtioasă de copii de rândunică de sub geamurile lui şi parcă numa odată a spus.”Da nu vine el toamna !”..da uite că acum când toamna bate la geam i se umplu sufletul de tristeţe,că nu şi-a luat rămas bun,că nu a apucat să binecuvânteze cu iubirea lui sufleţelele acelea nomade veşnic îmbrăcate în frac care s-au pornit azi sau... ieri...sau ..alaltăieri , că nu a băgat de seamă când ,s-au pornit peste dumbrăvi prăvălite şi oraşe ,peste cătune şi câmpuri râpoase ,peste ape sărate de la capătul lumii, supunându-se cu smerenie răpitoare chemării către cealaltă casă a lor .
Şi inima băieţelului nostru era înecată în aspră tânguire că nu a fost priveghetor să stea de pândă că doar ştia că se apropie ziua bejeniei, şi dorea din toata inima să îi mai vadă odată în toată feerica splendoare de bufoni când se întreceau aşi lua vânt în scrânciobul cerului ,încolonaţi ca nişte soldăţei de pe un fir de cablu tv întins între două blocuri...şi ce guralivi...şi câtă flecăreală de flăcăi şi fetiţe şturlubatice care şi-au pus în minte să se încaiere cu zările într-un drum luuung... peste putinţa înţelegerii noastre de puşti .
Ochii lui Bogdan căutau străduitor măcar un puişor de rândunică, încordându-şi întreaga atenţie către orice punctişor mişcător de la zenit,zgâlţâind depărtările după măcar unul însingurat ....
Zadarnică osteneală ...oricât de departe au vânturat cerul ochii copilului ,nici zăranie de rândunea, şi parcă nu-i venea a crede că o să îi vadă tocmai la anu’ când primăvara perpetuu va zugrăvi cu trena ei iarăşi câmpurile..şi parcă îi era ciudă că nu i-a simţit că-s deja putincioşi de aşa drum..şi le dorea iarăşi sub ferestre sfada şi zburdălnicia lor de prunci fără griji proaspăt mijiţi la hotarul vieţii,şi inima-i era deja înmuiată de dorul lor.
Sufletul băieţaşului nostru se zbătea în dureroasă căinare.
Dar in oceanul acela de linişte urechile-i i se învioră la strigăt de joacă cunoscut care venea tocmai de sus...de sus...din cupola de sâneala a cerului, unde stolul cel tânăr de rândunele dădeau ultimile reprezentaţii în sala de bal a zărilor...dar erau aşa de sus...aşa de sus,că greu îi fu copilului să recunoască grăuncioarele celea de cărbune a fi pruncuşorii lui de rândunică zămisliţi pe sub streşinile balcoanelor,şi care acum îşi luase curajul să urce şi să se înfăţoşeze la tronul Domnului,cerând binecuvântare de umblet către ţările calde.
Nu vă pot spune de câtă căldură se umplu întreaga fiinţă a copilandrului ,obrajii dogorind a fericire că mai are bun prilej aşi lua rămas bun aşa cumsecade de la coconii călători în staiele lor de gală cu frac negru, care au pruncit vara aceasta în ghiduşie şi hărmălaie pe parmaclicurile blocurilor unui oraş cu orăşeni prea ocupaţi să mai plece urechea sufletului la zborul stolurilor de rândunele.
Şi de aceea mă gândesc ca azi sau mâine veţi gasi strop de răgaz să zvârliţi ochii către cicorea zărilor pentru a nu pierde cadrilul de bun rămas al tinerimii rânduniceşti zămislită în vara acestui an.
Publicat de la